Tensiune crescândă - consecințele politicii economice falimentare

Bucureşteni stând la Bucur-Obor la o coadă în 1986

Industria

Ceaușescu introduce un plan de dezvoltare economică în care, mai ales industriei i se imprima un ritm absurd. De exemplu, industriametalurgică, în special cea siderurgică într-o țară în care resursele de minereu de fier și cărbune nu sunt deosebite, în condițiile în care cererea pe piața mondială nu mai era așa de mare datorită unei adevărate revoluții tehnologice. La toate acestea se adaugă criza energetică mondială care își făcuse simțită apariția.

Ramurile în care politica economică a partidului a fost extrem de neprevăzătoare au fost siderurgia și petrochimia.

Siderurgia

În 1975 România importa 10 878 700 tone minereu de fier și producea 449 kg oțel pe cap de locuitor. Pentru că producția planificată trebuia să ajungă la 1000 kg s-a construit, pe lângă giganticul combinat de la Galați, încă unul, de dimensiuni asemănătoare, la Călărași; în 1981 importurile de minereu de fier au crescut la 15 016 000 tone.

Petrochimia

Deși producția internă de petrol a scăzut continuu după anul de vârf 1976 (1976=14.700 000 tone, 1981= 11 600 000 tone) și în ciuda crizei petrolului de după 1973, partidul a mărit totuși capacitatea de rafinare care a ajuns de la 18 500 000 tone în 1973, la circa 33 000 000 tone în 1980. România, și așa lipsită de valută forte, a fost obligată să cheltuiască tot mai mult pentru importurile de petrol, care au însumat 14. 143.300 tone în 1973, 15.000.000 tone în 1980, 12.900.000 tone în 1981, 10 900.000 tone în 1982, firește la ruinătorul preț al pieței mondiale. Discrepanța dintre capacitatea de prelucrare a rafinăriilor și posibilitatea de achiziționare a petrolului a făcut ca în anul 1984, circa 35 % din capacitatea de prelucrare a rafinăriilor să nu fie folosită.

Agricultura

Partidul Comunist Român în frunte cu Ceaușescu își arată „neputința soluționării problemelor agriculturii” care fac din România o „țară cu cronice crize alimentare”. „Politica partidului a tratat întotdeauna agricultura și țărănimea cu indiferență și nepricepere”.

Astfel în primăvara lui 1983 conducerea partidului a emis nu mai puțin de cinci decrete privind agricultura menite să rezolve criza, care nu fac decât să întărească controlul central. Gradul de pervertire a firescului se vede din preambulul unuia dintre decrete care arată că creșterea vitelor trebuie să fie o cinste și o datorie de onoare. Un decret introduce un nou sistem de achiziții forțate de la țărani, obligați să contracteze animale doar cu statul și să le vândă la prețul fixat de acesta. Un altul introduce pedepse aspre, amenzi și închisoare pentru tăierea particulară a animalelor, precum și obligativitatea fiecărei gospodării țărănești de a înregistra toate animalele din ogradă la primărie. Alt decret reglementa strict prețul de vânzare al produselor țărănești, fixându-le la un plafon foarte jos.

În 1983, an de secetă iese în evidență precaritatea programului de modernizare când, deși încă din 1976 se propusese irigarea a 3.200.000 hectare, suprafața irigată în 1982 era doar de 2 380 000 hectare. Ca urmare producția declarată de cereale a fost de numai 20 milioane de tone.

În privința forței de muncă România folosea un număr uriaș de muncitori agricoli (3 milioane în 1981) sau 28,9% din totalul populației ocupate, practicând așadar o agricultură înapoiată și ineficientă.Pe de altă parte cantitatea de îngrășăminte livrată agriculturii de industria chimică era încă insuficientă, România importând în continuare din Apus îngrășăminte și semințe selecționate.

Construcțiile megalomanice

După modelul altor dictatori comuniști, ca Mao Zedong sau Kim Ir Sen, în Capitală încep adevărate lucrări faraonice, prin care se risipesc enorme fonduri financiare. Aceste construcții, numite ulteriormegalomanice, culminează cu Casa Poporului, devenită acum Palatul Parlamentului. Ridicată alături de un bulevard luxos, mai lung și mai larg decât Champs-Élysées (ce se dorea a fi “Bulevardul Victoria Socialismului”), Casa Poporului a ajuns să fie a doua din lume ca mărime, între clădiri administrative, fiind întrecută doar de Pentagon.

Greva de la Brașov

În 1987, o grevă a muncitorilor din Brașov este înăbușită de către regimul Ceaușescu. Organizatorii sunt supuși unor presiuni psihologice imense din partea organului represiv - Securitatea - controlat de Partidul unic și de către dictator. Sunt dispersați pe teritoriul țării și li se stabilește domiciliu forțat în diferite orașe, unde sunt supravegheați cu atenție, mai ales la locul de muncă. Tăcerea mediatică este deplină, presa, radioul și televiziunea fiind controlate 100%.

Ceaușescu izolat

De-a lungul anului 1989, Ceaușescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. În august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-european și a „apărării socialismului” în aceste țări. Această propunere este însă respinsă atât de către statele Pactului de la Varșovia, cât și de către China.

Investiții ruinătoare de aproape 9 miliarde de dolari

Vârful datoriei externe a României a fost de 10 miliarde 170 milioane de dolari, potrivit declarației lui Răzvan Temeșan, șeful Direcției de Credite Externe din Banca Română de Comerț Exterior. Pe de altă parte Ceaușescu a investit aproape 9 miliarde de dolari în întreaga lume (Irak-2,6 miliarde dolari, Ucraina- peste 1 miliard de dolari,Cuba-un miliard de dolari, Egipt-470 milioane de dolari, Siria, Angola, Zambia, Mozambic, Libia, etc) România a construit drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment și armament, lucrări de irigații (Irak), un oraș ucrainean cu 20.000 de locuitori, Dolinska, construit în întregime de români și combinatul-colos din apropierea orașului ce se întinde pe 1300 de hectare, unde s-au oprit lucrările în 97 și a devenit țină pentru hoți,(Ucraina), de la armament la tractoare sau camioane, inclusiv uzina de crom-nichel Las Camariocas (Cuba), rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigații pe mii de hectare-investiții derulate prin Industrial Export, o companie a statului.(Siria), drumuri, zeci de școli, sute de blocuri, arme.(Libia), fabrici de ciment și de produse chimice, linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri (Egipt). Toate aceste obiective au fost construite de români din ordinul lui Ceaușescu și s-au dovedit ruinătoare pentru România căci ele s-au transformat în datorii. În 2011 datele oficiale vorbesc de suma de 2 miliarde și jumătate de dolari care mai trebuie primită de România. Diferența a fost fie redusă sever prin convențiile internaționale(Irak-80%, Mozambic-90%), restul fiind reeșalonată pe foarte mulți ani în cazul sumelor mari (Irak) sau plătită în cazul sumelor mici ori în bani (Mozambic), ori cel mai adesea în produse(Egipt- detergenți de tip Jax și Smash sau insecticide, Vietnam- orez de 18 milioane euro), fie cumpărată de firmele specializate în recuperarea datoriilor (la 5-10% din valoare, 10%- Zambia , 3 milioane din 30 milioane) fie „s-a pierdut” (Ucraina). Irakul datora României 2,6 miliarde dolari în 2005. Clubul de la Paris, aceeași instanță care în 1981 obliga România să-și plătească datoriile, în 2005 ne-a cerut să iertăm datoria statului irakian în proporție de 80%, mai mult de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eșalonat pe 23 de ani cu 5 ani de grație. În 2007, printr-un acord semnat, s-a redus datoria externă a Mozambicului față de România cu 90%, cu condiția ca restul să fie plătită. În Ucraina o investiție de aproape un miliard de dolari nici măcar nu apare pe vreo listă oficială pentru recuperare. În 1990 datoria Siriei se ridica la o sută de milioane de dolari. După “89, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari.