În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne, ouă, lapte. „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”. Atunci sunt reintroduse cartelele desființate în 1954, fiind raționalizate pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea. În magazine nu se găseau în mod curent carne roșie (pui, porc, vită), ouă, lapte. Ca produse din carne puteai găsi curent doar pește înghețat (stavrid, cod, merluciu) sau proaspăt (crap, caras, biban, știucă, roșioară, guvizi-în localitățile de lângă mare, șalău și somn-care erau scumpe), conserve de pește (rusești), tacâmuri de pui (gheare și gâturi), picioare de porc (numiți adidași), salam cu soia, scoici albaneze, creveți în ulei. Din când în când se mai găseau unele conserve de carne de vită, organe (pipote, inimi), oase pentru ciorbă. Micii erau vânduți prin parcuri și piețe iar carnea roșie (pui, porc, vită) putea fi consumată la restaurant la prețuri de 4-5 ori mai mari. La ouă, lapte și produse din lapte (unt, smântână și telemea, aproape singurul tip de brânză care se găsea) se stătea la cozi interminabile. În loc de lapte se folosea laptele praf. Cașcavalul, urda și cașul erau mărfuri rare și scumpe, iar celelalte lipseau cu desăvârșire. Iaurtul se putea găsi relativ frecvent. Fructele care se găseau erau numai cele locale (mere, pere, prune, struguri, cireșe, vișine, pepeni, gutui, caise, piersici). Bananele, portocalele, mandarinele, lămâile, ananasul (în compot la cutie) erau rare și oamenii stăteau la cozi uriașe pentru a le cumpăra măcar pentru cei mici de sărbători. La salate oamenii foloseau suc de lămâie concentrat sau oțet. Multe din dulciurile existente (ciocolată, gume, bomboane) erau numai cele autohtone care erau de proastă calitate, mulți români preferând să le ocolească pe cele mai multe dintre ele. Ciocolata, guma, bomboanele de calitate erau rare și se obțineau ori stând la cozi imense, ori printr-o pilă, ori de la cineva care mai venea din străinătate. Spre sfârșitul perioadei comuniste, 1987-1989 au început să pătrundă unele produse (gumă, etc) din Iugoslavia și Polonia. Românii se mulțumeau în mod obișnuit cu gemuri și dulcețuri care erau făcute din fructe autohtone, compoturi, rahat și tradiționala eugenie. Mierea era scumpă. Prăjiturile și fursecurile, pe care le puteai cumpăra de la cofetării, erau însă răspândite și de bună calitate, fiind pregătite natural. Mai puteau fi găsiți uneori pufuleți sărați sau dulci (rar), pufarine și stafide. Sucurile care se găseau erau de producție autohtonă (Cico, Lămîița, siropuri). Brifcorul și Pepsi erau rare. Se mai găsea din când în când nectar bulgăresc care era însă scump. Nucile erau cele mai frecvente. Alunele se găseau rar, migdalele aproape niciodată. Semințe, pachete de gumă și gume cu surprize(ambele străine) puteau fi cumpărate de la vânzătoare ambulante particulare care comercializau produsele cu îngăduința și complicitatea Miliției. După cafea naturală tânjea toată lumea, dar se găsea foarte rar și era foarte scumpă. Ea era înlocuită în mod curent cu nechezol sau, mai rar, cu inka. Nesul era și el o raritate. Ceaiurile curente erau cele medicinale, autohtone și ceaiul chinezesc. Ceaiul englezesc era la mare căutare. Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. Carnea de pui, porc, vită, oaie, laptele, brânza, untul, smântâna și ouăle, fructele de import, cafeaua, orezul și făina lipseau în mod curent din magazine. Printre bunurile „care făceau obiectul fascinației și dorinței intense a populației”, erau și „cafeaua, portocalele, bananele, ciocolata, bomboanele «cubaneze», guma de mestecat, băuturile răcoritoare Pepsi ori Coca Cola”. „Se poate spune fără exagerare, că în România anilor 80, calitatea vieții s-a degradat simțitor față de nivelul pe care-l atinsese cu un deceniu mai înainte”, concluzionează istoricul Vlad Georgescu. „Comuniștii români ai președintelui Ceaușescu au dat puține semne că își dau seama de gravitatea situației în care au adus țara sau că se preocupă de căile scoaterii ei din criză”, adaugă același istoric. În 1989, Ceaușescu pare a ignora total situația dezastruoasă în care se afla țara. El face referință în cuvântările sale la „înaltul nivel de trai” atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria României, iar televiziunea națională arată imagini ale dictatorului vizitând magazine special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. Ca să mascheze criza de alimente,Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceaușescu, a inventat un program de „alimentație rațională”, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi. Alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raționalizate la 1 kg/lună de persoană, iar populația trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în fața magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Produsele de import precum cafeaua sunt înlocuite cu surogate (nechezol). Produsele alimentare pentru export sunt înlocuite pe piața internă cu surogate (salamul cu soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare și căpățâni de porc, numite ironic de popor „adidași și calculatoare”). Politica economică de planificare centralizată conduce la prețuri aberante, fără nici o legătură cu realitatea economică. Producția este orientată spre investiții industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantități insuficiente. Mai importante decât banii devin „relațiile”, mărfurile sunt vândute „pe sub mână”, o criză morală distorsionează întreaga societate. Circula vorba că o „pilă” în comunism este mai valoroasă decât o moșie încapitalism. Nomenclatura, activiștii de partid, se aprovizionează din magazine speciale și case de comenzi la care oamenii obișnuiți (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu au acces.
